Se spune că Dumnezeu, din iubirea lui pentru oameni a pus în jurul nostru îngeri păzitori. Biblia spune că ei sunt ființe nevăzute, înaripate care ne însoțesc peste tot și ne păzesc de rele. Alții spun că îngerii păzitori se manifestă adesea prin intermediul prietenilor și a celor care ne poartă de grijă atunci când nu mai putem să ne purtăm singuri, sau prin persoanele care apar ca prin minune să ne salveze la momentul potrivit de ceva ce ar fi ptutut să ne distrugă viața.
Eu cred că altă categorie de îngeri păzitori, adesea neînțeleasă de oameni, sunt animalele noastre de companie.
Cățeii și pisicile care se bucură de fiecare dată când ne văd, iar în momentele în care suntem supărați nu se dezlipesc de noi – ne invită la joacă, ne urmăresc prin casa veseli (cățeii) sau torcând (pisicile), iar în nopțile când ne ține companie doar tristețea, ei sunt nedezlipiți de la pieptul sau picioarele noastre.
Întotdeauna am considerat că animalele oferă mai multă iubire decât oamenii pot primi, aprecia sau înțelege. Uneori mi se pare că noi nu le merităm pe ele. Eu una, simt că îmi datorez viața pisicii mele. Am să vă spun o poveste ca să înțelegeți de ce spun asta.
Noi, oamenii, nu reușim mereu să trecem peste căderile emoționale și să găsim salvarea…
A fost un moment în viața mea, poate ca și în a ta, în care totul părea să se dărâme, pămâtul îmi fugea de sub picioare și eu nu mai vedeam luminița de la capătul tunelului.
Trecusem printr-o perioadă în care evenimentele negative nu conteneau să apară unul după celălalt. Îmi murise tatăl, o mătușă, și iubitul, în decurs de un an. Asta a declanșat un episod depresiv major, și după aceea am fost exmatriculată de la Universitate, pentru că nu mai făceam față cerințelor.
Încet-încet, prietenii, care nu înțelegeau ce se întâmplă sau de ce nu mai ies în oraș atât de des, au început să se îndepărteze și să nu mă mai caute. Asta m-a făcut să mă simt și mai singură, și să cred că nimănui nu îi păsa de mine. Au apărut probleme de sănătate secundare -ulcer și atacuri de panică. Cu toate acestea, am reușit să obțin un loc de muncă pe care mi-l doream foarte mult, dar din păcate nici această minune nu a durat mult, pentru că după 6 luni l-am pierdut.
Atunci a fost pentru prima dată când am simțit că nu îmi mai doresc și nu mai pot să trăiesc. Mi-am sunat prietenii, familia, dar nimeni nu părea să aibe suficientă compasiune sau să înțeleagă prin ce trec. Primeam încurajări de genul ”lasă că vei găsi alt job”, ”nu mai fi așa dramatică”, etc. Sentimentull de depresie și gol interior se adâncea, iar eu chiar simțeam că nu îl mai pot gestiona.
Într-o seară, neștiind ce să fac și pe unde să ”scot cămașa” – banii de chirie și utilități nu veneau de nicăieri, într-un impuls de tristețe am luat o cutie cu somnifere – furată de la bunica, și am decis că o voi lua pe toată. Stăteam în pat și plângeam, gândindu-mă că nu vreau să fac asta dar totuși nu vad altă soluție la problema mea, când un ghemotoc de blană albă îmi sare în brațe.
Animalele sunt capabile să ne salveze când suntem pe marginea prăpastiei.
Pisica mea, Lisa, ființa mică și necuvântătoare, mă privea și înțelegea totul. Ochii ei mari și verzi priveau fix in ai mei când m-a lovit cu laba peste mâna în care țineam somniferele și a început să miaune tristă, parcă spunând ”lasă-le jos!”.
A început să toarcă puternic, și am simțit un val de iubire venind dinspre ea, în momentul în care s-a cuibărit toată la mine în brațe, ocupându-mi tot pieptul și stomacul. Nu știu cum ați fi reacționat voi, dar eu una eram cuprinsă totodată de iubire, șoc, uimire – pe scurt, nu-mi venea să cred!
Dar atunci am înțeles – există ființe în viața mea cărora le pasă enorm, dar că nu au avut acces la cuvinte ca să îmi spună asta. Am pus jos cutia de somnifere și am decis să mai dau vieții o șansă. În următoarele zile cât a durat până mi-am revenit, pisica mea nu s-a desprins de mine. Oriunde meargeam prin casă, era și ea, inclusiv la toaletă, torcând la intensitate maximă.
Oameni își doresc să trăiască chiar și când sunt triști, tot ce au nevoie e să vadă că există o ființă care îi iubește cu adevărat. Această poveste nu o știe nicio persoană apropiată mie, prieten sau membru din familie, o știm doar eu și Lisa, dar pot să vă spun că legătura dintre noi a devenit indestructibilă de atunci. Știu că dacă îmi datorez viața cuiva, o datorez Lisei, o banală pisică salvată de pe stradă.
Iubiți animalele și viața va fi mai frumoasă!
De ce vă spun povestea asta? Pentru că aș vrea ca mai mulți oameni să înțeleagă că animalele sunt niște ființe cu suflet, care simt și suferă și iubesc exact ca noi.
Nu sunt niște ființe inferioare care merită să stea ”doar afară” în frig, sau să fie abandonate sau ucise pentru că sunt ”doar niște animale”. De multe ori au în ele mai multă iubire și compasiune decât oamenii.
Când un animal ți-e prieten, el ți-e prieten chiar și atunci când ești bolnav, trist, nu mai ai bani sau nu mai ești interesant. Cu oamenii, nu e întotdeauna așa.
Dacă Dumnezeu ne-a dat îngeri păzitori, ei pot fi și ființe invizibile înaripate, pot fi prieteni buni apăruți la nevoie, dar cu siguranță, uneori au patru lăbuțe, codiță și blăniță!
Iubiți animelele, îngrijiți-le și lăsați-le să fie îngerii voștri păzitori!
