“Putem judeca inima unui om în funcție de felul cum tratează animalele”. Immanuel Kant
Toate animăluțele merită o șansă
Indiferent că vorbim de niște cățeluși sau pisicuțe mofturoase, tot ce vor cu toții este o casă plină de dragoste și grijă, și nimic nu valorează mai mult decât o poveste de adopție cu un final fericit. Aceste povești redau credința în umanitate și prezintă pe deplin puterea transformatoare a iubirii și ne reamintesc că nu ne alegem animalele de companie atât de mult pe cât ne aleg ei pe noi. Aici, voi povesti despre Marley, o cățelușă atât de cuminte și care își merită cu siguranță povestea știută de cât mai multe persoane. Să începem…
Marley, un suflet norocos
Eu sunt Marley, unii au zis că aș fi un Ciobănesc German de Malinois, alții că sunt un metis (contează?). Acum am 10 ani și mă aflu în căsuța mea la căldurică dar viața mea nu a fost mereu ușoară. Atunci când am venit eu pe lume și am deschis ochișorii tot ce am văzut a fost o curte mult prea mare ca suprafață dar în același timp mult prea mică pentru câți eram deja acolo și din când in când o mâna care îmi punea mâncărică în farfurie. Am fost un pui bolnavior, singura fetiță din șase frățiori și cea mai bolnăvioară. În prima lună din viață am tot făcut injecții și perfuzii dar am scăpat. Dar parcă nu era de ajuns, când am mai crescut un pic, am înțeles că sunt la un centru de animale de unde e posibil să nu scap toată viața. Vedeam în jur privirile triste ale celorlate animăluțe și ale oamenilor care ne îngrijeau deopotrivă. Nu înțelegeam eu prea mult, eram fricoasă, fugeam de orice sunet și îi aveam doar pe frățiorii mei, părinții erau de mult plecați.
M-am născut într-o zi de iarnă friguroasă, pe 30 noiembrie. Plângeam mereu, îmi doream și eu o familie care să mă iubească și să aibă grijă de mine și de frățiorii mei.
Vedeam lume venind și plecând, pe mine nimeni nu mă vroia și îmi era așa frică încât cum venea cineva mă ascundeam… Vedeam din când în când cum unii dintre noi, animăluțele de la adăpost, plecau fericte și țopăind de bucurie, lăsându-ne pe toți în urmă cu lacrimi mari și fierbinți. În fiecare noapte visam că am și eu pe cineva pe lume și așa de liniștită dormeam dar dimineață când mă trezeam și mă vedeam tot în acea curte rece și urâtă îmi dădeam seama că e doar un vis.
Când viața îți zâmbește
Țin minte că era o zi mai călduță de Februarie, 14 februarie de Valentine’s Day. Am auzit un “țâârr-țâârr” și am tresărit. Era telefonul. Auzisem de departe, doar printre rânduri, cuvintele : “da, da avem, vă așteptăm la noi” și atât. Speranța mi s-a reaprins. După un timp am auzit ușa cum s-a deschis: “intrați vă rog”, am reușit să prind printre zgomote. Am văzut de departe două corpuri neclare care se apropriau. Inima îmi făcea ca un ceas, nu mai aveam răbdare. Îmi era teamă, eram speriată. Frățiorii mei toți au fugit la ei, eu însă eram stingheră. M-am ascuns după un lemn și stăteam acolo cuminte si priveam.
Dar, dintr-o dată, am auzit o voce a unei fete “uite, ce drăguță este, e atât de frumoasă”. Am ridicat capul, curioasă să văd cine va pleca de lângă noi. Când mă uit, văd doi ochi căprui uitându-se fix la mine și zâmbind a mulțumire. “Ea este, pe ea o vrem”. Îmi era ciudă că nu știu limba oamenilor, ca să le zic “și eu vă iubesc”, cu toate că eram foarte speriată și nu puteam să stau nici în picioare. Am simțit apoi cum două mâini calde m-au luat în brațe și m-au strâns tare și am simțit cum pe loc totul se va schimba. Voi avea o familie!!!
Dacă există iubire, totul e mai frumos
Nu mi-a fost ușor să mă adaptez, e drept, mereu am fost mai sfioasă și îmi era frică să nu greșesc să nu mă ducă înapoi la adăpostul de căței. Tot drumul până acasă am tremurat, nu știam dacă să mă simt protejată și în siguranță sau speriată. Frățiorii mei au rămas în urmă, aș fi vrut să îi luăm și pe ei. Odată ajunși acasă, am făcut o băiță cum n-am mai făcut niciodată și am primit mâncărică bună pentru cățeluși de vârstă mea. Aveam 2 luni de viață și încă eram în creștere.
În ziua ce a urmat mi-am primit și numele: MARLEY! Mult mai târziu am înțeles de ce. “Părinții” mei adoptivi cu o zi înainte să vină la adăpost au văzut un film: “EU și Marley” și atât de mult s-a sădit în ei dorința de a avea un cățeluș, încât a doua zi, chiar de Valentine’s Day au venit și m-au luat la ei acasă. Iar în amintirea acelui film, numele meu a rămas Marley. .
Am primit în zilele ce au urmat multe: castronele, jucării, hăinuțe, mâncărică de toate felurile. Am simțit atunci cu adevărat că sunt iubită și că da, pot să strig tare, tare, să mă audă tot Clujul: AM O FAMILIE!!! Am primit și primesc în continuare ceea ce toți avem nevoie cel mai mult: IUBIRE! Și da, toți merităm o șansă!
Adoptă un animal și viața ți se va schimba
Acest articol l-am creat pentru Marley a noastră și pentru toți care dețin un animăluț și văd în el un suflet cald ce abia așteaptă să fie iubit și să iubească la rândul lui. Povești există pretutindeni, mai bune sau mai rele, important este cum putem noi oamenii să le schimbăm în povești de success și în fericire.
În aceea zi de februarie, am luat cea mai bună decizie să adoptăm un animăluț și să o aducem acasă și să o iubim și îngrijim. A fost o cățelușă bolnăvicioasă, am avut multe hop-uri și încercări dar nimic din toate astea nu se compară cu momentul când își pune capul pe mâna mea sau când se joacă și aleargă fericită.
Toți avem dreptul la fericire, toți avem dreptul la o poveste fericită, la un cămin cald și la iubire.
